Perioada Vlad Tepes

La 33 km distanţă de Bucureşti, în marginea comunei Comana (jud. Ilfov), pe un promontoriu înconjurat din trei puncte de apa Câlniştei, se află aşezată mănăstirea Comana, unul dintre importantele ansambluri monastice ale Ţării Româneşti. Din păcate, documentele deţinute de acest aşezământ au fost înstrăinate în jurul anului 1850, dată la care Epitropia mănăstirilor din Ţara Românească închinate Sfântului Mormânt a procedat la hotărnicia tuturor moşiilor acestor mănăstiri, între care şi Comana . La ora actuală, la Arhivele statului se află doar un inventar al documentelor proprietăţilor mănăstirii din secolul al XVIII-lea şi o serie de zapise şi cărţi de judecată din secolul al XIX-lea.

Dar chiar şi în aceste condiţii se păstrează amintirea faptului că cel dintâi aşezământ monastic de la Comana a fost ridicat de către Vlad Ţepeş, această încadrare cronologică fiind susţinută atât de un document de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , referitor la o hotărnicie din 1461 cât şi de afirmaţiile lui Ioan Brezoianu ce susţine că ar fi avut în mână documentele mai vechi ale mănăstirii între care şi un hrisov ce "dovedeşte că e zidită şi înzestrată cu moşia Călugăreni de Vlad V" în "anul 6970" (1462) . În continuare, tot Ioan Brezoianu arăta că "mănăstirea s-a reparat în osebite rânduri şi după ce s-a mai înzestrat şi de Neagoe Basarab cu moşia Tătărăşti pe la începutul secolului al XVI-lea, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost rezidită şi miluită de Radu Şerban Basarab cu moţiile Creţeşti, Piscul Danciului, Vadul Sării, Dadilovu etc."

În forma sa din secolul al XVI-lea, mănăstirea Comana este ctitorită de Radu Şerban în anul 1588, în vremea când era încă mare boier, după cum ne arată şi pisania aflată şi astăzi deasupra uşii de intrare în pronaos. Cât priveşte interiorul bisericii, acesta va fi împodobit cu o pictură murală abia în 1609 , dată la care Radu Şerban (1602-1610) deţinea deja domnia Ţării Româneşti.

În tot cursul secolului al XVII-lea, mănăstirea se va bucura de atenţie şi grijă atât din partea domnitorilor Ţării Româneşti cât şi din cea a urmaşilor ctitorului, fiind înzestrată de Radu Mihnea (1611-1616) cu satele Gălăşeşti, Buciumeni şi Sobârcu, de Alexandru Iliaş (1616-1618) cu satul Siminov, de Matei Basarab (1632-1654) cu satul Budeni, de Şerban Vodă Cantacuzino (1679-1688) cu satul Baldovineşti , de Constantin Brâncoveanu (1688-1714) cu o vie la Copăceni ca şi de domniţa Ilinca, nepoata de fiica a lui Radu Şerban, cu moşia Moceşti din ţinutul Buzăului .

De starea prosperă în care se află mănăstirea la mijlocul secolului al XVII-lea ne convingem şi din descrierea făcută aşezământului de călătorul Paul de Alep , care îl vizitează în timpul primei domnii a lui Constantin Şerban (1654-1658).

Una dintre cele mai importante etape în evoluţia ansamblului monastic de la Comana o reprezintă acţiunea de refacere întreprinsă în anul 1700 de marele vornic Şerban Cantacuzino, strănepot al lui Radu Şerban. Din textul pisaniei rezultă că acum a fost adosat un pridvor bisericii şi au fost efectuate şi alte lucrări care, deşi neprecizate, vom vedea că se referă la alipirea unui foişor pe latura de nord a incintei cât şi la supraînălţarea unora dintre chilii.

Din odoarele cu care a fost înzestrată biserica la această dată, se mai păstrează doar un chivot de argint "dat la mănăstirea Comana întru vecinică pomenire şi părinţilor: Drăghici şi Păuna şi soţii lor: Maria şi Adriana, 7207" .

Trei ani mai târziu, acelaşi mare vornic construieţte în colţul de sud-est al incintei un paraclis, azi dispărut, a cărui pisanie ne arată că "iaste făcutu şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana ca şi alte case şi chilii ce se văd, făcute de Şerban Cantacuzino" .

Până la mijlocul secolului al XVIII-lea un foarte mare număr de mănăstiri din Ţara Românească au fost închinate Sfântului Mormânt , între care şi cea de la Comana încă din anul 1728 . De la această dată, aflându-se în stăpânirea călugărilor greci, cu toate daniile de care beneficiază din partea domnitorilor fanarioţi Nicolae Mavrocordat (10 februarie-25 noiembrie 1716) în 1716, Ioan Mavrocordat (25 decembrie 1716-23 februarie 1719) în 1717, Grigore II Ghica (14 mai 1733-27 noiembrie 1735) în 1735 sau Constantin Mavrocordat (27 noiembrie 1735-16 septembrie 1741) în 1737, mănăstirea ajunge "la o stare foarte proastă" .

Prezenţa armatelor străine şi luptele purtate în jurul său cu ocazia războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea afectează starea de sănătate a ansamblului monastic determinându-i pe domnitori să-i acorde noi privilegii pentru "a ajuta la prefacerea şi întemeierea zidurilor şi altor acareturi ale mănăstirii" . La toate acestea se adaugă efectele puternicului cutremur înregistrat la data de 11 octombrie 1802 ce pune la grea încercare atât zidurile bisericii cât şi pe cele ale incintei şi contrucţiilor aferente.

În urma vizitei pe care a întreprins-o în 1860 la o serie de mănăstiri închinate, în vederea secularizării lor, Cezar Bolliac prezintă "starea jalnică" în care se afla ansamblul mănăstirii Comana, cu toate că în 1854 biserica fusese refăcută, iar zidurile de incintă reparate. Odată cu secularizarea efectuată în anul 1863, averile de care mai dispunea mănăstirea la acea dată vor trece în patrimoniul statului, ultimii călugări greci fiind nevoiţi să părăsească aşezământul. De atunci şi până în anul 1992, când lăcaşul va fi reactivat, el va îndeplini funcţia de biserică parohială.

Prenuria de ştiri referitoare la mănăstirea Comana a fost suplinită de informaţiile oferite de cercetările arheologice efectuate în anii 1971-1972 de arheologii Lia şi Adrian Bătrâna în contextul lucrărilor de restaurare întreprinse de Direcţia monumentelor istorice şi de artă sub conducerea regretatei arh. Liana Bilciurescu.

La data începerii cercetărilor arheologice mănăstirea se prezenta sub forma unui ansamblu de clădiri nelocuite, dispuse într-o suprafaţă patrulateră delimitată de ziduri de incintă păstrate pe trei laturi - cele de est, nord şi vest -, de câte un turn pe laturile de est şi de vest, de un foişor adosat pe latura de nord şi de un turn amplasat în colţul de nord-vest. În centrul incintei se afla amplasată biserica. Cu excepţia acesteia din urmă, ce slujea drept biserică parohială a comunităţii din Comana, toate celelalte construcţii erau nelocuite şi prezentau o foarte proastă stare de conservare.

Investigaţiile arheologice şi-au propus şi au reuşit să obţină date noi cu privire la cronologia şi ansamblul formelor iniţiale ale celor două aşezăminte monastice ce se succed în mod nemijlocit la Comana, observaţiile de natură arheologică fiind coroborate cu cele de natură arhitecturală, în condiţiile unei cercetări desfăşurate pe o mare suprafaţă .

O primă observaţie se referă la împrejurarea că teritoriul pe care se află astăzi mănăstirea Comana a oferit din cele mai vechi timpuri condiţii deosebit de prielnice locuirii omeneşti. Cel mai vechi nivel de locuire, surprins în întreaga suprafaţă cercetată, aparţine eneoliticului timpuriu mai precis culturii Boian-faza Vidra şi este reprezentat de urmele unor locuinţe, fragmente şi piese întregi ceramice ca şi unelte lucrate din os şi silex.

Cel mai vechi nivel medieval de vieţuire aparţine secolului al XV-lea şi a fost surprins pe latura de sud a incintei, acolo unde au fost descoperite vestigiile unei biserici cât şi ale unui corp de chilii şi anexe gospodăreşti realizate la vremea lor din lemn. Observaţiile efectuate în secţiunile săpate în această zonă au permis obţinerea unor informaţii deosebit de importante cu privire la natura fundaţiilor, planul rezultat în urma zidirii lor, amenajările interioare şi natura elevaţiei primelor construcţii medievale de la Comana.

În ceea ce priveşte prima biserică ctitorită în aceste locuri, pe laturile sale de nord, vest şi sud, au fost realizate fundaţii lucrate din cărămizi (cu dimensiuni de 24 x 14,5 x 3,5 cm) legate cu mortar. Grosimea lor (0,70 m) este unitară dar adâncimea lor este diferită (0,50 m pentru latura de nord şi 1,23 m pentru cea de sud) datorită pantei terenului ce coboară pe direcţia nord-sud sub un unghi de 6⁰. În momentul dezafectării acestei biserici, fundaţia sa de nord a fost scoasă în mod sistematic iar şanţul umplut cu resturi de materiale de construcţie şi pământ. Fundaţiile având adâncimi diferite şi deci, exercitând presiuni inegale asupra solului pe care se sprijineau, în scopul de a împiedica tasările inegale constructorii au procedat la compactarea solului prin baterea unor piloţi din lemn de stejar pe fundul şanţurilor de fundaţie ale laturilor de sud, nord-vest şi sud-vest. Piloţii, rectangulari în secţiune (5x6 cm) şi cu lungimea de circa 30 cm, erau dispuşi în reţea la o distanţă de 10 cm între ei. Fundaţia de vest, legată organic atât de cea de nord cât şi de cea de sud, este discontinuă, întrerupându-se în regiunea mediană pe o lungime de 4,5 m.

În sfârşit, referindu-ne la partea de est a bisericii, s-a putut constata că ea nu a cunoscut o fundaţie de zidărie datorită inexistenţei chiar şi a şanţului său de fundaţie. Traseul său a putut fi reconstituit pe baza urmelor unui strat subţire de pietriş - pe care tălpile de lemn trebuie să fi fost aşezate direct - cât şi a amplasamentului unor morminte ce ţin de acest lăcaş, fiind vorba de o absidă poligonală cu trei laturi.

Urmărind traseul fundaţiilor păstrate, al şanţurilor de fundaţie golite de zidărie, al pietrişului organizat pe latura sa de est cât şi pe baza amplasamentului mormântului numerotat M 59, s-a putut reconstitui planul primei biserici ridicate pe aceste meleaguri. Este vorba de o biserică cu planul dreptunghiular simplu, cu absida poligonală cu trei laturi, nedecroşată şi obţinută prin simpla îngustare a laturii sale de est. Dimensiunile sale la exterior erau de 12 m lungime şi de 10 m lăţime, iar adâncimea absidei altarului de 2 m.

Cât priveşte natura elevaţiei aceasta a fost realizată din lemn, concluzie la care conduc următoarele constatări:

- absenţa în zona absidei altarului a unui şanţ de funcţie, chiar şi golit de conţinut, sau a unei fundaţii care să susţină o elevaţie de zidărie;
- discontinuitatea fundaţiei de pe latura sa de vest pe o lungime considerabilă (4,5 m);
- prezenţa în nivelul de dezafectare a primului lăcaş de cult a unor fragmente de tencuială ce au faţa dreaptă sau profilată, în funcţie de locul pe care îl ocupau în registrul faţadelor, iar reversul cu un profil dat de forma în care au fost cioplite bârnele aşezate în cununi orizontale. Pe revers tencuiala prezintă amprentele bârnelor cioplite cu securea sau barda şi a unor striaţiuni şi crestături menite să faciliteze aderenţa tencuielii la lemn. Două din fragmentele recuperate, prin profilatură sugerează apartenţa lor la o cornişi şi, respectiv, la un brâu. Tencuiala are în compoziţia sa var, nisip şi suficient de mult pietriş, ce îi conferă o rezistenţă deosebită.

În aceleaşi şanţuri de fundaţie din care a fost dizlocată zidăria au fost descoperite fragmente de tencuială pictată în două culori, roşu şi albastru, având drept liant paiul de orz. Un mic vas, descoperit în acelaşi context, conţinea pe pereţii interiori urme de vopsea roşie cu o nuanţă asemănătoare cu cea aplicată pe tencuială, dovadă a faptului că el a fost folosit pentru prepararea culorii cu prilejul pictării interiorului bisericii.

Pardoseala interioară a fost realizată din cărămizi asemănătoare cu cele utilizate în cazul fundaţiilor, aşezate pe un strat de mortar cu grosimea de 4-6 cm.

În jurul acestui prim lăcaş de cult a funcţionat o necropolă din care a fost cercetat un număr de 12 morminte din rândul cărora 10 au aparţinut unor adulţi şi 2 unor copii. Prezenţa acestora din urmă dovedeşte faptul că aici se înmormântau şi membrii comunităţii rurale aflate sub stăpânirea aşezământului monahal. Inventarul funerar, conţinut de 4 dintre morminte (M57, M58, M59 şi M61) şi reprezentat de 4 monede şi o pereche de cercei, a oferit posibilitatea încadrării cronologice a lăcaşului de cult. Un aspru de la Mohamed II bătut la Adrianopol în anul Hegirei 848 (20 aprilie 1444-11 martie 1445), aflat în mormântul M52, alături de un gros de la Albert de Brandenburg, emis în 1544, aflat în mormântul M56, de o monedă de la Ferdinand I, emisă în 1549, aflată în mormântul M62, ca şi de un aspru de la Murad III, datat în anul Hegirei 1003 (1574), aflat în mormântul M61 alături de o pereche de cercei, constituie dovada faptului că primul aşezământ monastic de la Comana a fost întemeiat la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea şi a continuat să funcţioneze până la sfârşitul celui următor deservind atât obştea monahală cât şi comunitatea rurală învecinată. A ceste mărturii arheologice vin să confirme afirmaţiile lui Ioan Brezoianu cu privire la existenţa unor documente, azi pierdute, din rândul cărora un hrisov din 1462 dovedeşte că mănăstirea Comana a fost "zidită şi înzestrată cu moşia Călugăreni" de către Vlad Ţepeş .

La 13 m distanţă de vestigiile primei biserici, în naosul bisericii de zid, au fost descoperite patru masive de zidărie de formă rectangulară, interpretate de autorii săpăturilor drept fundaţii ale unui turn-clopotniţă construit şi el din lemn ca şi restul ansamblului.
Corpul de chilii a fost amplasat la vest de biserică, la numai 1 m distanţă faţă de latura sa de vest. Acestea au fost lucrate din lemn şi aşezate pe tălpi groase cu secţiunea de 0,40 m x 0,30 m. Şi în acest caz avem de-a face cu obişnuitul sistem de grupare a câte două încăperi la un vestibul, precedat de o galerie ce se întindea pe întreaga lungime a corpului de chilii. Interiorul lor a fost amenajat prin două pardoseli succesive de cărămidă din rândul cărora prima a fost realizată din cărămizi identice cu cele utilizate pentru fundaţiile bisericii. Sistemul de încălzire este reprezentat de o sobă realizată din cahle de două tipuri: cahle-oală şi cahle decorative reprezentate de discuri ornamentale cu cruci înscrise în cercuri şi alveole.

Din datele oferite de cercetarea arheologică rezultă că primul aşezământ monastic de la Comana a fost ridicat de Vlad Ţepeş în cea de a doua domnie a sa (ante 3 iulie 1456 - ante 26 noiembrie 1462) şi a avut un aspect modest. Absenţa unei incinte fortificate vine să infirme opinia conform căreia Comana lui Vlad Ţepeş ar fi deţinut, în mod cert, şi rosturi militare, făcând parte dintr-un sistem defensiv organizat de voievod în Câmpia Română .

Pe de altă parte, prezenţa mormântului în interiorul primului lăcaş de cult vine să susţină ipoteza potrivit căreia "mormântul lui Ţepeş s-ar fi putut afla în biserica primei mănăstiri de la Comana" .