Prezentare Manastire

La 33 km distanţă de Bucureşti, în marginea comunei Comana (jud. Ilfov), pe un promontoriu înconjurat din trei puncte de apa Câlniştei, se află aşezată mănăstirea Comana, unul dintre importantele ansambluri monastice ale Ţării Româneşti. Din păcate, documentele deţinute de acest aşezământ au fost înstrăinate în jurul anului 1850, dată la care Epitropia mănăstirilor din Ţara Românească închinate Sfântului Mormânt a procedat la hotărnicia tuturor moşiilor acestor mănăstiri, între care şi Comana . La ora actuală, la Arhivele statului se află doar un inventar al documentelor proprietăţilor mănăstirii din secolul al XVIII-lea şi o serie de zapise şi cărţi de judecată din secolul al XIX-lea.

Dar chiar şi în aceste condiţii se păstrează amintirea faptului că cel dintâi aşezământ monastic de la Comana a fost ridicat de către Vlad Ţepeş, această încadrare cronologică fiind susţinută atât de un document de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , referitor la o hotărnicie din 1461 cât şi de afirmaţiile lui Ioan Brezoianu ce susţine că ar fi avut în mână documentele mai vechi ale mănăstirii între care şi un hrisov ce "dovedeşte că e zidită şi înzestrată cu moşia Călugăreni de Vlad V" în "anul 6970" (1462) . În continuare, tot Ioan Brezoianu arăta că "mănăstirea s-a reparat în osebite rânduri şi după ce s-a mai înzestrat şi de Neagoe Basarab cu moşia Tătărăşti pe la începutul secolului al XVI-lea, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost rezidită şi miluită de Radu Şerban Basarab cu moţiile Creţeşti, Piscul Danciului, Vadul Sării, Dadilovu etc."

În forma sa din secolul al XVI-lea, mănăstirea Comana este ctitorită de Radu Şerban în anul 1588, în vremea când era încă mare boier, după cum ne arată şi pisania aflată şi astăzi deasupra uşii de intrare în pronaos. Cât priveşte interiorul bisericii, acesta va fi împodobit cu o pictură murală abia în 1609 , dată la care Radu Şerban (1602-1610) deţinea deja domnia Ţării Româneşti.

În tot cursul secolului al XVII-lea, mănăstirea se va bucura de atenţie şi grijă atât din partea domnitorilor Ţării Româneşti cât şi din cea a urmaşilor ctitorului, fiind înzestrată de Radu Mihnea (1611-1616) cu satele Gălăşeşti, Buciumeni şi Sobârcu, de Alexandru Iliaş (1616-1618) cu satul Siminov, de Matei Basarab (1632-1654) cu satul Budeni, de Şerban Vodă Cantacuzino (1679-1688) cu satul Baldovineşti , de Constantin Brâncoveanu (1688-1714) cu o vie la Copăceni ca şi de domniţa Ilinca, nepoata de fiica a lui Radu Şerban, cu moşia Moceşti din ţinutul Buzăului .

De starea prosperă în care se află mănăstirea la mijlocul secolului al XVII-lea ne convingem şi din descrierea făcută aşezământului de călătorul Paul de Alep , care îl vizitează în timpul primei domnii a lui Constantin Şerban (1654-1658).

Una dintre cele mai importante etape în evoluţia ansamblului monastic de la Comana o reprezintă acţiunea de refacere întreprinsă în anul 1700 de marele vornic Şerban Cantacuzino, strănepot al lui Radu Şerban. Din textul pisaniei rezultă că acum a fost adosat un pridvor bisericii şi au fost efectuate şi alte lucrări care, deşi neprecizate, vom vedea că se referă la alipirea unui foişor pe latura de nord a incintei cât şi la supraînălţarea unora dintre chilii.

Din odoarele cu care a fost înzestrată biserica la această dată, se mai păstrează doar un chivot de argint "dat la mănăstirea Comana întru vecinică pomenire şi părinţilor: Drăghici şi Păuna şi soţii lor: Maria şi Adriana, 7207" .

Trei ani mai târziu, acelaşi mare vornic construieţte în colţul de sud-est al incintei un paraclis, azi dispărut, a cărui pisanie ne arată că "iaste făcutu şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana ca şi alte case şi chilii ce se văd, făcute de Şerban Cantacuzino" .

Până la mijlocul secolului al XVIII-lea un foarte mare număr de mănăstiri din Ţara Românească au fost închinate Sfântului Mormânt , între care şi cea de la Comana încă din anul 1728 . De la această dată, aflându-se în stăpânirea călugărilor greci, cu toate daniile de care beneficiază din partea domnitorilor fanarioţi Nicolae Mavrocordat (10 februarie-25 noiembrie 1716) în 1716, Ioan Mavrocordat (25 decembrie 1716-23 februarie 1719) în 1717, Grigore II Ghica (14 mai 1733-27 noiembrie 1735) în 1735 sau Constantin Mavrocordat (27 noiembrie 1735-16 septembrie 1741) în 1737, mănăstirea ajunge "la o stare foarte proastă" .

Prezenţa armatelor străine şi luptele purtate în jurul său cu ocazia războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea afectează starea de sănătate a ansamblului monastic determinându-i pe domnitori să-i acorde noi privilegii pentru "a ajuta la prefacerea şi întemeierea zidurilor şi altor acareturi ale mănăstirii" . La toate acestea se adaugă efectele puternicului cutremur înregistrat la data de 11 octombrie 1802 ce pune la grea încercare atât zidurile bisericii cât şi pe cele ale incintei şi contrucţiilor aferente.

În urma vizitei pe care a întreprins-o în 1860 la o serie de mănăstiri închinate, în vederea secularizării lor, Cezar Bolliac prezintă "starea jalnică" în care se afla ansamblul mănăstirii Comana, cu toate că în 1854 biserica fusese refăcută, iar zidurile de incintă reparate. Odată cu secularizarea efectuată în anul 1863, averile de care mai dispunea mănăstirea la acea dată vor trece în patrimoniul statului, ultimii călugări greci fiind nevoiţi să părăsească aşezământul. De atunci şi până în anul 1992, când lăcaşul va fi reactivat, el va îndeplini funcţia de biserică parohială.

Prenuria de ştiri referitoare la mănăstirea Comana a fost suplinită de informaţiile oferite de cercetările arheologice efectuate în anii 1971-1972 de arheologii Lia şi Adrian Bătrâna în contextul lucrărilor de restaurare întreprinse de Direcţia monumentelor istorice şi de artă sub conducerea regretatei arh. Liana Bilciurescu.

La data începerii cercetărilor arheologice mănăstirea se prezenta sub forma unui ansamblu de clădiri nelocuite, dispuse într-o suprafaţă patrulateră delimitată de ziduri de incintă păstrate pe trei laturi - cele de est, nord şi vest -, de câte un turn pe laturile de est şi de vest, de un foişor adosat pe latura de nord şi de un turn amplasat în colţul de nord-vest. În centrul incintei se afla amplasată biserica. Cu excepţia acesteia din urmă, ce slujea drept biserică parohială a comunităţii din Comana, toate celelalte construcţii erau nelocuite şi prezentau o foarte proastă stare de conservare.

Investigaţiile arheologice şi-au propus şi au reuşit să obţină date noi cu privire la cronologia şi ansamblul formelor iniţiale ale celor două aşezăminte monastice ce se succed în mod nemijlocit la Comana, observaţiile de natură arheologică fiind coroborate cu cele de natură arhitecturală, în condiţiile unei cercetări desfăşurate pe o mare suprafaţă .

O primă observaţie se referă la împrejurarea că teritoriul pe care se află astăzi mănăstirea Comana a oferit din cele mai vechi timpuri condiţii deosebit de prielnice locuirii omeneşti. Cel mai vechi nivel de locuire, surprins în întreaga suprafaţă cercetată, aparţine eneoliticului timpuriu mai precis culturii Boian-faza Vidra şi este reprezentat de urmele unor locuinţe, fragmente şi piese întregi ceramice ca şi unelte lucrate din os şi silex.

Cel mai vechi nivel medieval de vieţuire aparţine secolului al XV-lea şi a fost surprins pe latura de sud a incintei, acolo unde au fost descoperite vestigiile unei biserici cât şi ale unui corp de chilii şi anexe gospodăreşti realizate la vremea lor din lemn. Observaţiile efectuate în secţiunile săpate în această zonă au permis obţinerea unor informaţii deosebit de importante cu privire la natura fundaţiilor, planul rezultat în urma zidirii lor, amenajările interioare şi natura elevaţiei primelor construcţii medievale de la Comana.

În ceea ce priveşte prima biserică ctitorită în aceste locuri, pe laturile sale de nord, vest şi sud, au fost realizate fundaţii lucrate din cărămizi (cu dimensiuni de 24 x 14,5 x 3,5 cm) legate cu mortar. Grosimea lor (0,70 m) este unitară dar adâncimea lor este diferită (0,50 m pentru latura de nord şi 1,23 m pentru cea de sud) datorită pantei terenului ce coboară pe direcţia nord-sud sub un unghi de 6⁰. În momentul dezafectării acestei biserici, fundaţia sa de nord a fost scoasă în mod sistematic iar şanţul umplut cu resturi de materiale de construcţie şi pământ. Fundaţiile având adâncimi diferite şi deci, exercitând presiuni inegale asupra solului pe care se sprijineau, în scopul de a împiedica tasările inegale constructorii au procedat la compactarea solului prin baterea unor piloţi din lemn de stejar pe fundul şanţurilor de fundaţie ale laturilor de sud, nord-vest şi sud-vest. Piloţii, rectangulari în secţiune (5x6 cm) şi cu lungimea de circa 30 cm, erau dispuşi în reţea la o distanţă de 10 cm între ei. Fundaţia de vest, legată organic atât de cea de nord cât şi de cea de sud, este discontinuă, întrerupându-se în regiunea mediană pe o lungime de 4,5 m.

În sfârşit, referindu-ne la partea de est a bisericii, s-a putut constata că ea nu a cunoscut o fundaţie de zidărie datorită inexistenţei chiar şi a şanţului său de fundaţie. Traseul său a putut fi reconstituit pe baza urmelor unui strat subţire de pietriş - pe care tălpile de lemn trebuie să fi fost aşezate direct - cât şi a amplasamentului unor morminte ce ţin de acest lăcaş, fiind vorba de o absidă poligonală cu trei laturi.

Urmărind traseul fundaţiilor păstrate, al şanţurilor de fundaţie golite de zidărie, al pietrişului organizat pe latura sa de est cât şi pe baza amplasamentului mormântului numerotat M 59, s-a putut reconstitui planul primei biserici ridicate pe aceste meleaguri. Este vorba de o biserică cu planul dreptunghiular simplu, cu absida poligonală cu trei laturi, nedecroşată şi obţinută prin simpla îngustare a laturii sale de est. Dimensiunile sale la exterior erau de 12 m lungime şi de 10 m lăţime, iar adâncimea absidei altarului de 2 m.

Cât priveşte natura elevaţiei aceasta a fost realizată din lemn, concluzie la care conduc următoarele constatări:

- absenţa în zona absidei altarului a unui şanţ de funcţie, chiar şi golit de conţinut, sau a unei fundaţii care să susţină o elevaţie de zidărie;
- discontinuitatea fundaţiei de pe latura sa de vest pe o lungime considerabilă (4,5 m);
- prezenţa în nivelul de dezafectare a primului lăcaş de cult a unor fragmente de tencuială ce au faţa dreaptă sau profilată, în funcţie de locul pe care îl ocupau în registrul faţadelor, iar reversul cu un profil dat de forma în care au fost cioplite bârnele aşezate în cununi orizontale. Pe revers tencuiala prezintă amprentele bârnelor cioplite cu securea sau barda şi a unor striaţiuni şi crestături menite să faciliteze aderenţa tencuielii la lemn. Două din fragmentele recuperate, prin profilatură sugerează apartenţa lor la o cornişi şi, respectiv, la un brâu. Tencuiala are în compoziţia sa var, nisip şi suficient de mult pietriş, ce îi conferă o rezistenţă deosebită.

În aceleaşi şanţuri de fundaţie din care a fost dizlocată zidăria au fost descoperite fragmente de tencuială pictată în două culori, roşu şi albastru, având drept liant paiul de orz. Un mic vas, descoperit în acelaşi context, conţinea pe pereţii interiori urme de vopsea roşie cu o nuanţă asemănătoare cu cea aplicată pe tencuială, dovadă a faptului că el a fost folosit pentru prepararea culorii cu prilejul pictării interiorului bisericii.

Pardoseala interioară a fost realizată din cărămizi asemănătoare cu cele utilizate în cazul fundaţiilor, aşezate pe un strat de mortar cu grosimea de 4-6 cm.

În jurul acestui prim lăcaş de cult a funcţionat o necropolă din care a fost cercetat un număr de 12 morminte din rândul cărora 10 au aparţinut unor adulţi şi 2 unor copii. Prezenţa acestora din urmă dovedeşte faptul că aici se înmormântau şi membrii comunităţii rurale aflate sub stăpânirea aşezământului monahal. Inventarul funerar, conţinut de 4 dintre morminte (M57, M58, M59 şi M61) şi reprezentat de 4 monede şi o pereche de cercei, a oferit posibilitatea încadrării cronologice a lăcaşului de cult. Un aspru de la Mohamed II bătut la Adrianopol în anul Hegirei 848 (20 aprilie 1444-11 martie 1445), aflat în mormântul M52, alături de un gros de la Albert de Brandenburg, emis în 1544, aflat în mormântul M56, de o monedă de la Ferdinand I, emisă în 1549, aflată în mormântul M62, ca şi de un aspru de la Murad III, datat în anul Hegirei 1003 (1574), aflat în mormântul M61 alături de o pereche de cercei, constituie dovada faptului că primul aşezământ monastic de la Comana a fost întemeiat la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea şi a continuat să funcţioneze până la sfârşitul celui următor deservind atât obştea monahală cât şi comunitatea rurală învecinată. A ceste mărturii arheologice vin să confirme afirmaţiile lui Ioan Brezoianu cu privire la existenţa unor documente, azi pierdute, din rândul cărora un hrisov din 1462 dovedeşte că mănăstirea Comana a fost "zidită şi înzestrată cu moşia Călugăreni" de către Vlad Ţepeş .

La 13 m distanţă de vestigiile primei biserici, în naosul bisericii de zid, au fost descoperite patru masive de zidărie de formă rectangulară, interpretate de autorii săpăturilor drept fundaţii ale unui turn-clopotniţă construit şi el din lemn ca şi restul ansamblului.
Corpul de chilii a fost amplasat la vest de biserică, la numai 1 m distanţă faţă de latura sa de vest. Acestea au fost lucrate din lemn şi aşezate pe tălpi groase cu secţiunea de 0,40 m x 0,30 m. Şi în acest caz avem de-a face cu obişnuitul sistem de grupare a câte două încăperi la un vestibul, precedat de o galerie ce se întindea pe întreaga lungime a corpului de chilii. Interiorul lor a fost amenajat prin două pardoseli succesive de cărămidă din rândul cărora prima a fost realizată din cărămizi identice cu cele utilizate pentru fundaţiile bisericii. Sistemul de încălzire este reprezentat de o sobă realizată din cahle de două tipuri: cahle-oală şi cahle decorative reprezentate de discuri ornamentale cu cruci înscrise în cercuri şi alveole.

Din datele oferite de cercetarea arheologică rezultă că primul aşezământ monastic de la Comana a fost ridicat de Vlad Ţepeş în cea de a doua domnie a sa (ante 3 iulie 1456 - ante 26 noiembrie 1462) şi a avut un aspect modest. Absenţa unei incinte fortificate vine să infirme opinia conform căreia Comana lui Vlad Ţepeş ar fi deţinut, în mod cert, şi rosturi militare, făcând parte dintr-un sistem defensiv organizat de voievod în Câmpia Română .

Pe de altă parte, prezenţa mormântului în interiorul primului lăcaş de cult vine să susţină ipoteza potrivit căreia "mormântul lui Ţepeş s-ar fi putut afla în biserica primei mănăstiri de la Comana" .

Viaţa aşezământului monastic de la Comana va cunoaşte o amplă transformare ca urmare a iniţiativei marelui boier Şerban, viitorul domnitor Radu Şerban (1602-1610) care, la sfârşitul secolului al XVI-lea, îşi va alege drept loc al viitoarei sale ctitorii terenul pe care fiinţa de aproape un secol şi jumătate modesta aşezare monahală ridicată de Vlad Ţepeş.

Pe locul vechiului aşezământ va fi ridicată o biserică de zid, înconjurată pe cele patru laturi de corpuri de chilii, de clădiri cu destinaţie gospodărească ca şi de o casă egumenească, toate protejate de un zid de incintă cu turnuri poligolane dispuse în cele patru colţuri precum şi de un masiv turn de intrare ce avea şi funcţia de clopotniţă.

Ca o remarcă de ordin general, legată de materialele de construcţie întrebuinţate, trebuie reţinut faptul că întreg ansamblul noii mănăstiri va fi construit exclusiv din cărămidă, piatra intervenind sub formă brută în cazul fundaţiilor zidului de incintă şi sub formă prelucrată în cazul unor ancadramente.

Din lăcaşul de cult, modificat într-o etapă ulterioară, elevaţia originală s-a păstrat în zona altarului şi naosului pe o înălţime variind între 10 şi 20 cm, iar în cea a pronaosului în mod cert până la nivelul ferestrelor mici ce se păstrează în registrul superior al faţadelor de nord şi de sud.

Soclul, în grosime de 10 cm şi cu înălţimea de 1 m, este drept şi se termină la partea superioară printr-o profilatură realizată prin retragerea succesivă a trei rânduri de cărămizi.

Din uşile şi ferestrele realizate la sfârşitul secolului al XVI-lea nu s-au mai păstrat decât ferestrele mici, cu arcul în semicerc şi evazate spre interior, aflate în registrul superior al faţadelor de nord şi de sud, celelalte fiind supraînălţate şi modificate într-o epocă târzie. Singurul păstrat, dar supraînălţat, este ancadramentul de marmură al intrării principale, ai cărui montanţi şi lintou au un profil liniar simplu.

Cât priveşte sistemul de decoraţie al faţadelor, un sondaj efectuat în zona de intersecţie a absidei naosului cu pronaosul a pus în evidenţă urmele unui brâu - scos în mod sistematic şi umplut cu fragmente de cărămidă - ce împărţea faţadele în două registre de proporţii inegale. Materialele recoltate din săpăturile efectuate în jurul bisericii au permis reconstituirea modului în care au fost realizate brâul şi cornişa. Din rândul acestora cărămizile cu profil semicircular demonstrează împărţirea faţadelor în două registre prin intermediul unui tor, iar cele cu vârful în formă de dinţi de fierăstrău trebuie să fi aparţinut corniţei. Încă din prima fază a existenţei sale faţadele bisericii au fost tencuite.

Numeroase fragmente de olane smălţuite în culori de galben şi verde, descoperite pe parcursul săpăturilor, probează că într-o primă epocă biserica a fost acoperită cu asemenea materiale.

La rândul său interiorul a fost decorat cu o pictură murală, fragmente din aceasta descoprindu-se în stratul de moloz aflat sub ultima pardoseală.

Ca paviment au fost folosite cărămizile de formă dreptunghiulară - identice ca dimensiuni cu cele folosite la zidărie - în suprafaţa altarului şi cele de formă hexagonală, cu latura de 13 cm şi grosimea de 4 cm, în suprafeţele naosului şi pronaosului. Biserica prezintă un plat treflat, compartimentarea interioară fiind cea obişnuită pentru un lăcaş ortodox: altar, naos şi pronaos, primele două cu abside semicirculare atât la interior cât şi la exterior. Absidele naosului au o deschidere de 4 m şi o adâncime de 1,6 m, iar cea a altarului o deschidere de 6,5 m şi adâncime de 4,4 m.

Pronaosul se apropie ca formă de pătrat, având latura de 6,5 m şi 6,8 m.

Încadrarea conologică a celui de al doilea lăcaş de cult ridicat la Comana a putut fi făcută în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, independent de izvoarele scrise, cu ajutorul unui dinar bătut în 1568 la Kremnitz în timpul lui Maximilian II (1563-1572), descoperit în interiorul pronaosului pe nivelul său de construcţie.

Zidul de incintă a fost construit din piatră şi cărămidă, cea dintâi fiind utilizată în realizarea fundaţiilor. Incinta prezenta forma unui patrulater neregulat cu latura estică de 44,10 m, nordică de 61,20 m vestică, de 55,50 m şi sudică de 61,20 m, cu turnuri poligonale dispuse în cele patru colţuri şi un turn de intrare amplasat pe latura sa de sud. Din toate aceste turnuri nu se mai păstra decât cel de nord-vest, celelalte fiind dezvelite cu prilejul cercetărilor arheologice.

Turnul de nord-vest prezenta într-o prima epocă două nivele, parter şi etaj, ce au fost ulterior înglobate în actualul parter. La primul nivel au fost dispuse pe cele şase laturi, la înălţimea de 1,50 m faţă de nivelul de călcare, o suită de guri de tragere, grupate câte două pe cele patru laturi mai mari şi câte una pe cele două laturi mai mici. Cel de-al doilea nivel al turnului avea gurile de tragere grupate câte trei pe o latură.

Deşi din celelalte turnuri elevaţia nu s-a păstrat decât pe o înălţime cuprinsă între 0,80 - 1,20 m avem motive să credem că şi acestea au cunoscut o rezolvare asemănătoare.

Turnul de intrare, amplasat la o distanţă de 1,50 m spre est faţă de turnul de sud-vest al incintei, nu s-a păstrat decât sub forma unor fundaţii cu latura de 8 m şi grosimea de 1 m.

Potrivit descrierii lui Paul de Alep, ce arăta că "clopotniţa e deasupra uşii" , acest turn avea o clopotniţă la nivelul său superior. Fundaţia aflată în colţul său de nord-est pare a fi susţinută de o scară de piatră.

Pe cele patru laturi ale incintei erau amplasate o serie de clădiri cu destinaţii diferite. Astfel, corpurile de chilii se aflau pe laturile de est, vest şi nord-est, clădirile cu destinaţie gospodărească pe latura de sud, iar casa egumenească pe latura de nord a incintei.

Chiliile de pe latura de est a incintei au fost cercetate şi dezvelite pe parcursul cercetărilor arheologice. Un număr de 6 chilii şi 3 vestibule, precedate de o galerie, alcătuiau un corp cu lungimea de 33 m. Fiecare chilie dispunea de câte o fereastră evazată spre interior şi delimitată la partea superioară printr-un arc - plasată în zidul de incintă. În partea sa mediană corpul de chilii comunica cu exteriorul incintei printr-o ieşire delimitată la partea superioară printr-un arc. Şi chiar dacă nu se mai păstrează, existenţa unei galerii alcătuită dintr-un sistem de arcade şi coloane ce se sprijineau pe un parapet de zidărie este confirmată de însemnările călătorului Paul de Alep care arată că incinta avea "galerii arcate de jur împrejur" . Interiorul acestui corp a fost amenajat printr-un paviment realizat din cărămizi cu dimensiuni de 26 x 15 x4cm.

Chiliile de pe latura de vest a incintei, realizată într-o primă etapă de construcţie, se păstrează mai mult la nivel de fundaţie, cele existente în momentul cercetărilor fiind rezultatul unor refaceri ulterioare, ce nu au afectat decât în mică măsură dispoziţia lor planimetrică dar au produs modificări ale accesului în încăperi. Şi pe această latură chiliile erau grupate câte două la un vestibul, excepţie făcând cel de nord ce comunica cu o singura chilie. Acest corp de încăperi, în lungime de 33,15 m era alcătuit din 7 chilii şi 4 vestibule, fiecărei chilii corespunzându-i spre exteriorul incintei câte o fereastră asemănătoare cu cele de pe latura de est. Şi în acest caz încăperile erau precedate de o galerie de felul celei întâlnite pe latura de est.

Un corp mai mic alcătuit din două chilii, un vestibul şi o galerie a fost amplasat pe latura de nord a incintei, în aporpiere de turnul din colţul de nord-est.

În rest, latura de nord a incintei a fost ocupată de casa egumenească, construcţie pe plan dreptunghiular cu dimensiuni exterioare de 27 x 8,6 m, ce cuprindea o pivniţă întinsă pe întreaga suprafaţă, peste care se ridica într-o primă epocă doar parterul, astăzi mult transformat. Pivniţa era împărţită în două nave printr-un şir de arce sprijintie pe stâlpi. Navele, cu lăţimea de câte 3 m, au fost acoperite de bolţi semicilindrice. Accesul în pivniţă se efectua prin intermediul unui gârlici plasat pe latura de sud a clădirii. Iluminatul era asigurat prin 13 ferestre, îngustate spre exterior şi evazate la interior, dispuse câte 6 pe laturile de nord şi de sud, iar una pe latura de est. În grosimea zidurilor se remarcă prezenţa a 4 firide, două în zidul de nord, una în cel de est şi una în zidul de est al gârliciului.

Clădirile cu destinaţie gospodărească, complet dezafectate, ca şi zidul de incintă de pe latura de sud de care erau alipite, se întindeau pe o lungime de 36 m şi au fost plasate pe o distanţă de 1 m faţă de turnul de intrare şi de 9 m faţă de turnul de sud-est Ele constau dintr-o trapeză, două bucătării, două chilii destinate personalului ce deservea bucătăria şi o cămară.

Odată reconstruită imaginea formelor iniţiale ale complexului monastic ridicat de către Radu Şerban spre sfârşitul secolului al XV-lea, vom prezenta în succesiunea lor principalele etape de refaceri sau adăugiri ce au avut drept rezultat modificarea aspectului său iniţial.

I. Prima acţiune de refacere constă din înlocuirea pardoselii din naosul şi pronaosul bisericii cu una realizată din cărămizi dpretunghiulare de mari dimensiuni (50 x 25 x 9 cm). În suprafaţa altarului vor fi utilizate cărămizi de dimensiuni obişnuite (26 x 15 x 4 cm). Această intervenţie se petrece în intervalul dintre anii 1662 şi 1668, potrivit cronologiei oferită de cercetarea arheologică .

II. Cea mai importantă acţiune de refacere este întreprinsă în anul 1700 de marele vornic Şerban Cantacuzino care, prin amploarea lucrărilor efectuate, s-a dovedit a fi un "desăvârşit ctitor" . Cu această ocazie, pe faţada de vest a pronaosului este pusă pisania ce menţionează succint lucrările efectuate cât şi pe autorul lor. Este vorba despre:

- Adosarea unui pridvor la faţada de vest a bisericii, încăpere ce azi nu se mai păstrează decât sub forma unor fundaţii şi a unei pardoseli întrucât este şi ea refăcută într-o etapă ulterioară.
- Etajarea chiliilor de pe latura de est şi practicarea unor ferestre în zidul de incintă, la nivelul etajului, în condiţiile în care se menţine zidăria încăperilor dar se modifică cea a galeriei. Aceasta este înlocuită cu un portic realizat din arce ce se sprijineau pe coloane realizate din cărămizi de forma unui sfert de cerc, materiale descoperite în molozurile rezultate din dezafectarea acestor construcţii. Tot acum, la nivelul parterului se amenajează o nouă pardoseală din cărămidă.
- Etajarea corpului de chilii de pe latura de vest are loc în condiţiile reconstruirii sale integrale, pe vechiul plan chiar dacă zidurile trasnversale sunt, de cele mai multe ori, uşor decalate faţă de vechiul traseu. Tot cu această ocazie, la extremitatea de nord a corpului de chilii se adosează o nouă încăpere. În grosimea zidurilor despărţitoare dintre cele două chilii au fost create firide terminate la partea superioară cu un arc în plin cintru al cărui contur este subliniat de o sprânceană de zidărie.
Galeria parterului este înlocuită printr-un portic realizat din 14 travee, dintre care 13 cu arcul în acoladă subliniat de o sprânceană realizată din cărămizi aşezate pe lat. Ultimul arc, cu o deschidere mai mare, a fost deviat spre vest în raport cu aliniamentul faţadei, în scopul realizării unei legături între corpul de chilii şi casa egumenească. Arcele se sprijineau pe coloane din cărămizi de format special prin intermediul unor imposte realizate din două cărămizi în retragere. Ca urmare a ridicării cotei de nivel a pardoselii cu 0,60 m, în fiecare chilie se vor practica în zidul de incintă noi ferestre. Etajul conţinea o suită de încăperi precedate de o galerie ce suprapunea porticul. Ferestrele nou create în zidul de incintă sunt delimitate la partea superioară de un arc în formă de mâner de coş. - Refacerea şi supraînălţarea turnului de nord-vest de la al doilea nivel al gurilor de tragere. Prin ridicarea cu 2,05 m a cotei de nivel a planşeului dintre parter şi etaj, parterul devine mai înalt cu 1,45 m dacă se are în vedere faptul că şi nivelul de călcare al acestuia a fost ridicat cu 0,60 m. Tot acum sunt obturate gurile de tragere şi uşa de acces la nivelul etajului din secolul al XVI-lea, practicându-se noi goluri ce se mai păstrează şi azi. In sfârşit, pe latura de est a turnului se adosează o mică încăpere cu două nivele.
- Refacerea casei egumeneşti pe vechile pivniţe, parterul modificat fiind suprapus de un etaj. Noua rezolvare primită de planul parterului determină realizarea la nivelul pivniţei a noi puncte de sprijin amplasate în nava de sud sub forma unor ziduri ce leagă cele patru pile de latura sudică a pivniţei. Pe latura de nord se adosează un foişor, ridicat pe un soclu înalt lucrat din cărămidă şi sprijinit pe latura sa de nord de două contraforturi. Un număr de 10 coloane de piatră, cu capitele şi baze profilate sunt dispuse pe soclu şi susţin arcuri în acoladă. Deasupra bazei şi sub capitel, coloanele au câte o brăţară ornamentală cu motive florale. Cele două coloane încastrate în zidăria faţadei au brăţara decorată cu un vultur bicefal încoronat
- Legarea casei egumeneşti de turn şi corpul vestic de chilii printr-o încăpere despărţită în două nave prin intermediul a trei pile de zidărie legate prirn arcade ce susţin planşeul nivelului superior. Din acest moment accesul la nivelul superior al turnului se va efectua prin intermediul casei egumeneşti.
- Compartimentarea a două dintre încăperile mai mari ale corpului de clădiri cu destinaţie gospodărească şi extinderea acestuia spre est.
- Refacerea, parţial pe noi fundaţii, a zidului de sud al incintei, caruia i se adaugă contraforturi la exterior.
- Adosarea a patru corpuri de zidărie cu utilitate sanitară: câte unul pe laturile de est şi de nord şi două pe latura de vest, toate în exteriorul incintei.
- Construirea unui paraclis în colţul de sud-est al incintei, azi dispărut, a cărui pisanie arată că şi "alalte case şi chili ce se văd" sunt "făcute de Serban-Cantacuzino" .
- Înlocuirea pardoselii din interiorul corpurilor de chilii de pe laturile de est şi de vest ale incintei are loc la mijlocul secolului al XVIII-lea, aşa după curo ne indică o monedă descoperită în stratul-suport de argilă al amenajării. Şi de această dată este folosită cărămida.

După mai bine de un secol de la importantele lucrări de construcţie şi refacere efectuate de Şerban Cantacuzino, ansamblul mănăstirii de la Comana se afla într-o stare avansată de degradare, consecinţă a campaniilor militare desfăşurate în jurul ei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a cutremurului înregistrat în primii ani ai secolului al XIX-lea dar şi a lipsei de grijă arătată de călugării greci faţa de aşezământ. Cu toate daniile acordate mănăstirii de către domnitorii fanarioţi vederea unor reparaţii, spaţiul locuibil se restrânge întrucât se renunţă la corpurile de clădiri de pe laturile de est şi de sud ale incintei, fapt explicabil şi prin numărul redus de călugări existent în raport cu acela din secolul al XVII-lea.

- Zidul de sud al incintei prezintă probleme de stabilitate, motiv pentru care la interior sunt amplasate două contraforturi.
- Alipită de zid dar în exteriorul incintei se adosează o nouă construcţie cu destinaţie gospodărească - azi dispărută - mult redusă ca suprafaţă în raport cu cele anterioare.
- Zidul de vest al incintei este consolidat şi el cu ajutorul unor contraforturi plasate la exterior.
- Pardoseala de cărămizi din interiorul bisericii este înlocuită cu una din plăci de piatră de formă neregulată, în cadrul căreia sunt utilizate şi fragmente din lespezile de mormânt, dovadă a lipsei totale de repsect faţă de mormintele ctitorilor şi a urmaşilor lor. Monedele descoperite pe suportul de mortar al acestei pardoseli au oferit posibilitatea datării ei în primele două decenii ale secolului al XIX-lea .
- Ultimele transformări, petrecute la mijlocul secolului al XIX-lea, îşi pun amprenta şi asupra bisericii ca urmare a demantelării şi refacerii altarului şi naosului. Demantelarea efectuată până la nivelul pardoselii de piatră este urmată de supralărgirea absidelor altarului şi a naosului care acum sunt poligonale la exterior şi semicirculare la interior. Tot acum se desfiinţează zidul despărţitor dintre naos şi pronaos şi are loc supraînălţarea ferestrelor şi a uşii pronaosului precum şi obturarea ferestrelor din registrul superior al faţadelor ca urmare a ridicării cotei de nivel a pardoselii cu 0,87 m faţă de cea iniţială. La rândul său, pridvorul este refăcut din temelii.
În final, interiorul bisericii va fi decorat cu o nouă pictură murală. Da nu numai biserica ci şi restul ansamblului cunoaşte noi modificări ca urmare a renunţării la unele componente şi a înlocuirii lor cu altele noi, diferite ca amplasament şi arhitectură. Este vorba de:

- Dărâmarea turnurilor din colţurile de nord-est, sud-est şi sud-vest ale incintei şi a turnului de intrare cu clopotniţă. Acesta din urmă a fost demantelat până la nivel de fundaţie şi înlocuit cu cel actual, ridicat pe alte fundaţii. Tot acum se efectuează reparaţii şi completări în colţul de sud-vest al zidului de incintă care este refăcut complet. Tot în această zonă se va prelungi spre sud corpul de vest al chiliilor.
- La nivelul parterului corpului de chilii de pe latura de vest, ca urmare a practicării unor uşi ce permiteau accesul direct din portic în fiecare chilie, dispare funcţia de încăperi de trecere a vestibulelor, acestea devenind încăperi locuibile cu atât mai mult cu cât într-o etapă anterioară se renunţase la corpul de chilii de pe latura de est.
- La nivelul etajului corpului de chilii de pe latura de vest, în vederea obţinerii unor încăperi mai mari, se renunţă la unele ziduri despărţitoare şi implicit la sistemul de boltire, acesta fiind înlocuit cu un planşeu lucrat din grinzi de lemn. Aceste încăperi vor primi câte o fereastră ce corespundea spre galeria de acces. La rândul lor, vechile uşi şi ferestre vor fi redimensionate. Totodată, arcadele galeriei de acces sunt refăcute de la nivelul parapetului, pe pile pătrate, cu o mică bază din cărămidă.
- În turnul de nord-vest se refac planşeele de lemn iar ferestrele suferă uşoare modificări.